SFANTUL IERARH CALINIC DE LA CERNICA (11 APRILIE)


    Monahul si staretul ascet de la Cernica, unde s-a nevoit 43 de ani în sir, a fost si episcopul întelept, milostiv si neobosit gospodar al Râmnicului-Noul Severin, devotatul patriot care si-a iubit profund tara si neamul sau, care a încheiat în realitate - în veacul al XIX-lea - „cu vrednicie sirul curatilor calugari fara arginti, al ctitorilor de carti si cladiri de închinare, al sufletelor de arhierei, care o clipa nu si-au închipuit ca fapta ori gândul lor scapa de supt ochiul privighetor al lui Dumnezeu” (1).
    A trait în vremea evenimentelor de mare rascruce ale istoriei noastre, care au dus la faurirea României moderne: sfârsitul domniilor fanariote, revolutia lui Tudor Vladimirescu si începutul domniilor pamântene, revolutia de la 1848 si unirea Principatelor, pentru care a militat neobosit. În calitatea lui de deputat al poporului s-a bucurat de venirea lui Voda Cuza la cârma tarii unite, a facut parte din Adunarea electiva, alaturi de episcopii Filotei al Buzaului si Climent al Argesului, semnând în memorabila zi de 24 ianuarie 1859 actul de numire, în rândul al doilea, dupa acela al mitropolitului Nifon, presedintele Adunarii (2).
    Chiar si din actele amintite se poate constata ca Sfântul Calinic, marele ierarh, a trait sfintenia nu ca pe o izolare de lume, ci ca pe o daruire deplina din iubire pentru semeni; aceasta este o revarsare de lumina si de har, o lucrare permanenta a lui Dumnezeu pentru oameni si prin oameni.
    Sfântul Calinic s-a nascut la 7 octombrie 1787(3), în orasul Bucuresti, în suburbia Sfântul Visarion, ulita Lefterescu, „din parinti români, buni patrioti si buni crestini” (4), „boieri de neam”, cinstiti si tematori de Dumnezeu, Antonie si Floarea Antoneseu. Calugarindu-se apoi la manastirea Pasarea, mama a devenit schimonahia Filofteia, raposata la 8 noiembrie 1833. Din botez s-a chemat Constantin si numele l-a primit de la nasa sa Lucsandra Vacarescu (5), sotia banului Barbu Vacarescu si mama poetului Ienachita Vacarescu.
    A fost crescut de mic, înr-un mediu crestin, cu mângâierea rugaciunii, sub ochiul veghetor al unei mame evlavioase iubitoare de copii, în cinstirea si dragostea de Dumnezeu si de oameni. Ea vârsta potrivita, viitorul episcop a fost dat „de catre parintii sai la învatatura cartii în scoalele române ce erau pe acel timp în Bucuresti, unde, pe lânga stiintele ce se predau în scoli atunci, a învatat si limba elina” (6).
    Urmând unei launtrice chemari a Sfântului Duh, „Care petrecea într-însul de la nasterea sa”, tânarul si-a lasat „parintii ca Avraam patria”, înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani, s-a îndreptat pentru totdeauna spre manastirea Cernica. La aceasta ctitorie a vornicului Cernica stirbei, de mic îi condusese pasii mama sa, îndemnându-l sa pretuiasca pe staretul Gheorghe si pe ucenicii lui, crescuti în duhul monahal atonit al fericitului staret Paisie de la manastirea Neamtu. La 18 martie 1807, Constantin a fost primiti aici de staretul Timotei. Dându-si seama ca tânarul, sfios si firav cu trupul, are un suflet mare si plin de râvna pentru Hristos, acesta l-a încredintat pentru ascultare încercatului duhovnic Pimen, care l-a calauzit în viata duhovniceasca, l-a deprins cu urcusul, „Rugaciunii lui Iisus” si cu rucodelia mâinilor, învatându-l sa execute cruciulite sculptate. Fratele închinoviat s-a supus de la început cu râvna „a toate nevointele cele grele ale vietii monahale, încât putin timp a ajuns pe dascalii sai si i-a si covârsit cu tot felul de fapte laudabile si ostenicioase, pe toti cei mai nevoitori batrâni calugari, înaintând cu darul lui Dumnezeu la atâta curatie a mintii si a linistii cei din launtru, încât lumina înaintea tuturor ca o adevarata lumina cereasca. De aceea, totii calugarii batrâni si tineri îl admirau si-l iubeau cu inima curata, pentru ca era smerit cu adevarat, fara prefacere, fara ura si viclenie, supunându-se tuturora” (7).
    Virtutea ascultarii în smerenie a umplut de la început sufletul luminos al tânarului supus ispitei canonice, si parintele sau duhovnicesc a cerut staretului Timotei sa-l calugareasca, lucru pe care acesta l-a încuviintat, la 12 noiembrie 1808 îmbracându-l pe fratele Constantin în îngerescul chip si schimbându-i numele în Calinic. Dupa aproape o luna, viitorul ierarh a fost hirotonit ierodiacon în biserica Sfântul Nicolae de la Cernica de catre mitropolitul carturar bulgar Sofronie al Vratei, refugiat atunci la Bucuresti (8). Noul ierodiacon „adauga nevointa peste nevointa” si „nu înceta ziua si noaptea veghind, postind si abtinându-se de la toate cele ce sunt lumesti si placute lumii; pentru caci chiar trupul sau îl ostenea si-l pedepsea, încât toata viata sa nu s-a culcat ca ceilalti oameni întins pe pat, nici dezbracat de hainele sale; ci putin, cât somn gusta, sedea rezemat cu mâinile sale pe un jet, îmbracat si cu mijlocul încins cu o curea lata” (9). Toata viata sa „a fost cum sta un soldat de sentinela, veghind neîncetat asupra slabiciunilor sale trupesti si a vrajmasilor nevazuti ce dau lupta neîncetata în mintea si în inima omului, încât cu ajutorul lui Dumnezeu a ajuns vas curat si luminat al Sfântului Duh”.
    În 1812, împreuna cu parintele sau, Pimen; Sfântul Calinic a fost trimis de catre staret în Moldova, ca sa strânga ajutoare pentru repararea bisericii Sfântul Nicolae, stricata de cutremurul din 1802. Cu acest prilej, ei au cercetat manastirile de aici, în care înflorea evlavia paisiana, si îndeosebi manastirea Neamtu, tinde se afla retras atunci si mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei. Vizita i-a fost de un real folos duhovnicesc Sfântului Calinic. La scurta vreme, duhovnicul sau, Pimen, doritor de mai multa înavutire sufleteasca, a plecat la Muntele Athos, iar Sfântul Calinic a ajuns sub îndrumarea parintelui Dorotei. În anul 1813, când multi din preoti murisera de ciuma, iar staretul sau l-a gasit vrednic de o treapta superioara a slujirii desi la început smeritul monah se lepadase „nevrednic numindu-se de o asemenea sarcina”, „a fost silit sa primeasca preotia si ascultarea de mare ecleziarh al manastirii Cernica” (10). Hirotonit ieromonah în biserica din mahalaua Batistii, din Bucuresti, de arhiereul Dionisie Lupu Sevastiis, cu voia întregii obsti a fost ales apoi duhovnic al manastirii si hirotesit marti, 20 septembrie 1815, de catre mitropolitul tarii, Nectarie (11). „si mai toti parintii veneau de-si aflau adapostire si mângâiere la ale lor suparari; ca el pe toti îi mângâia cu cuvinte dulci si de Dumnezeu insuflate, dupa cum zice cuvântul ca omul bun poate si pe cei rai sa-i faca buni” (12). La scaunul sau de duhovnicie venea, uneori lume si din afara manastirii, chiar si mitropolitul tarii. si „la dânsul în casa alt nu gaseai fara numai un urcior cu apa. Dar de bani nu se vorbeste, ca era cu totul neagonisitor. si pe urma, dupa ce l-a facut duhovnic, l-a însarcinat cu ascultarea ecliziarhiei, ca în el vedea parintele staret (ca era tare evlavios la cele bisericesti si cunostea regulile foarte bine) cum trebuie sa fie un asemenea îngrijitor de cele sfinte” (13). Astfel, desi tânar, Sfântul Calinic a ajuns de fapt „cârmuitor peste manastire si povatuitor sufletesc al vietuitorilor ei”, caci batrânul staret Dorotei îi încredintase lui „toata ocârmuirea” obstii (14). Presimtind ca se apropie sfârsitul, acesta l-a trimis la Sfântul Munte, însotit de monahul Dionisie, care stia limba turca, sa cheme pe parintele Pimen, voind sa-l lase staret în locul sau. Ajuns acolo, el a cercetat împreuna cu Pimen multe din manastiri, a vazut felul de vietuire al monahilor îmbunatatiti, a ascultat cu smerenie sfaturile lor si si-a agonisit multe învataturi pe care le va folosi mai târziu la ocârmuirea manastirii Cernica si a episcopiei Râmnicului. Dupa un an, înteleptul duhovnic s-a întors în tara împreuna cu parintele Pimen, aflându-l înca în viata pe staretul Dorotei, care voia sa lase în locul sau pe cuviosul atonit. Acesta n-a fost însa privit cu ochi buni de obste, fiindca silise pe calugari la o vietuire prea aspra. În aceasta situatie, mitropolitul Nectarie a trimis la Cernica pe arhiereul Ioanichie Stratonichias, care a procedat la alegerea noului staret, fiind propusi trei candidati parinti duhovnici: Calinic, Pimen si Ignatie; Întreaga obste l-a ales pe Sfântul Calinic, cunoscut ca „un neîntrecut pastor de suflete”. Lucrul acesta nu l-a mâhnit pe parintele Pimen, „ofere a primit sa fie din nou dascalul duhovnicesc al Sfântul Calinic, cum fusese mai înainte si i-a pastrat acestuia o nespusa dragoste parinteasca pâna la moarte” (15).
    Trecusera numai 11 ani de la intrarea Cuviosului în manastire si ca vârsta nu avea mai mult de 30 de ani. Luând „asupra sa aceasta povara grea pentru vârsta sa cea frageda, îndata si-a pus toata nadejdea numai în Dumnezeu si cu toate puterile sale dându-se la cele mai mari si grele nevointe, îngrijindu-se ziua si noaptea de a conduce cu buna orânduiala si sfintenie pastoria turmei încredintate lui... precum si de îmbunatatirea averii manastirii” (16). În acelasi timp era „un mare rugator si un neîn-trecut organizator" (17). În mai putin de doi ani a dus la bun sfârsit lucrarile de restaurare si zugravire a bisericii Sfântul Nicolae, din ostrovul cel mare din Cernica, prin reputatii zugravi Fotache si Nicolae Polcovcnicu, înzestrând-o cu toate cele de trebuinta. Pentru munca si buna chivernisire aratata, mitropolitul Dionisie Lupu l-a cinstit cu vrednicia de arhimandrit la 9 aprilie 1820.
    Conducerea manastirii ridica multiple griji si probleme ce se cereau rezolvate cu întelepciune, cu tact parintesc si cu multa rabdare. De la început, Sfântul Calinic a cautat sa impuna ordine si disciplina duhovniceasca în rândul vietuitorilor. De aceea a alcatuit în scris povatuiri cuprinzatoare si clare, cu îndatoririle ce le reveneau; a înfiintat totodata o biblioteca înzestratata cu importante carti de cultura teologica si de zidire sufleteasca initiind un curent carturaresc printre monahii cernicani (18). În timpuri de primejdie, ca în anul 1821, a gazduit si a ocrotit pe cei fugiti din Bucuresti de frica turcilor. Cea mai importanta lucrare gospodareasca a sa de aici, din îndemnul, în vedenie, al Sfântului Nicolae, al Sfântului Gheorghe si al staretul adormit al Cernicai, Gheorghe, a fost zidirea bisericii cu hramul Purtatorului de Biruinta, între anii 1831 si 1832. În urma cutremurului din 1838, Sfântul Calinic a zidit-o din nou, cu chilii de jur-împrejur, cu clopotnita, cu ziduri groase si puternice ca de cetate, cumse vad si astazi. Lucrarile s-au desfasurat dupa planurile sale. În 1846, neobositul statet a început sa zideasca biserica schitului Pasarea, care s-a târnosit un an mai târziu. Grija Sfântului Calinic este legata si de zidirea manastirii Ghighiu, de lânga Ploiesti. A întocmit singur planurile celor mai multe dintre bisericile ctitorite de el. Obisnuia ca pietrele sau caramizile de la cheile de bolta din vârful turlelor sa le puna el însusi, îmbracând sortul de zidar si suindu-se pe schele cu mistria în mâna, cum a fost la Sfântul Gheorghe de la Cernica, la manastirea Pasarea si la catedrala episcopala de la Râmnic. Era înzestrat cu o rara capacitate de constructor si de organizator. Oriunde ajungea, rasareau „în jurul lui, cu repeziciune, biserici si asezaminte pentru viata religioasa” (19). Mila si dragostea de semeni se vadeau curând si oamenii alergau la el ca la o vatra de caldura si de înalta traire sufleteasca.
    Timp de peste 31 de ani cât a staretit Sfântul Calinic a facut din manastirea Cernica un colt de rai, o mica gradina a Maicii Domnului, stralucind de lumina si pace, de rugaciune în smerenie si munca tacuta, de milostenie. Portile acestei obsti de 350 de calugari erau pururea nezavorâte, deschise spre lume, sortite „sa sprijine sanatatea morala a neamului si sa pastreze întreaga viziunea lui crestineasca" (20).
    De aceea, manastirea Cernica a devenit treptat o scoala model a întregului monahism românesc, iar „Sfântul Calinic e floarea cea mai aleasa care a rasarit si a crescut în solul spiritualitatii cernicane, dezvoltând în gradul suprem cele trei însusiri ale ei: ascetismul, milostenia si preocuparea practic-gospodareasca” (21).
    Sfântul Calinic îsi începe urcusul duhovnicesc cu asceza, „cu începutul clasic al oricarui drum de desavârsire spirituala în întelesul crestin. El ajunge si la tainica viata interioara în Dumnezeu, dar si-a dat seama curând ca, dupa învatatura Parintilor, baza neaparat necesara a acesteia e curatirea de patimi si aceasta nu se poate obtine fara asceza” (22).
    Viata neobositului ostas al Domnului impresioneaza cu neobisnuitele asprele lui înfrânari. Nu avea nici 20 de ani când „s-a dat pe sine, cu toata dorinta arzatoare, la toate nevointele cele grele ale vietii monahale... si îsi omora trupul sau cel prea crud cu postul cel mai aspru, pe care numai un barbat desavârsit îl poate suporta” (23). „Fata i se îngalbenise de multa postire si ochii i se dusesera în fundul capului din pricina multei privegheri si a multor lacrimi” (24). Îsi prelungea posturile pâna la limita puterilor trupesti. O data, cu blagoslovenia duhovnicului sau, n-a mai luat nimic în gura de la Duminica lasatului de carne pâna la Pasti, cu exceptia unei jumatati de prescura în Joia canonului celui mare. Alta data, într-o vara, n-a mâncat de 40 de zile, decât seara câte o felie de pepene si câteva poame, ca sa-si potoleasca setea. În afara de posturile ce si le lua adesea, începând din 1820, vreme de aproape 50 de ani, n-a mâncat nici carne, nici peste, ci doar legume, fara untdelemn, si din acestea doar o data pe zi: unt de vaca, brânza si lapte gusta numai sâmbata câte putin ca sa biruiasca mândria (25).
    În general, în cursul întregii sale vieti, „nu înceta ziua si noaptea veghind, postind si abtinându-se de la toate cele ce sunt lumesti si placute lumii... Cu un cuvânt, toata vointa sa ca staret în manastirea Cernica si ca episcop al Râmicului a fost cum sta un soldat de sentinela, veghind neîncetat asupra slabiciunilor sale trupesti si a vrajmasilor nevazuti ce dau lupta neîncetata în mintea si în inima omului, încât cu ajutorul lui Dumnezeu, a ajuns vas curat si luminat al Sfântului Duh” (26). Sfântul Calinic a ramas monah prin viata lui de nevointa chiar dupa ce a ajuns episcop. A îmbracat aceeasi haina groasa de siac si tinea acelasi post aspru, dormind tot atât de putin, ca si mai înainte.
    Scopul urmarit prin post, prin privegheri prin încordari aspre era dezradacinarea patimilor si a egoismului, arderea lor prin candela mereu aprinsa a virtutilor crestine. „Atâta era de blând si smerit cu inima, încât credea cineva ca are în fata sa un înger ceresc cu care vorbeste, iar nu un om pamântesc”. si pe cât se arata de aspru cu sine, pe atât era de bun, de blând si de milostiv cu altii. „Era atât de milostiv, încât atunci când nu avea ce sa dea de milostenie îsi da hainele de pe Preasfintia Sa si plângând se ruga de mine, nevrednicul, ca sa caut bani de unde voi sti, ca sa aiba sa dea la fratii lui Hristos, pentru ca asa numea Preafericitul pe saraci si neputinciosi”. „Pentru orase avea liste de persoane carora li se cuvenea ajutor”, punând în fiecare oras câte o persoana de încredere pentru distribuirea ajutoarelor. Sumele ce i dadeau pentru servicii religioase, de catre familiile înstarite, prin vreun slujitor din preajma lui, nu le primea niciodata în mâna, ci poruncea respectivului preot cui sa le dea. „Când hirotonea preoti, nu numai ca nu le lua nimica pentru osteneala sa, ci oprea si pe altii de a le lua ceva, si când plecau preoti pe la bisericile lor, îi chema înaintea sa si-i povatuia cum sa se poarte în societate si cu enoriasii lor si le da bani de cheltuiala pe drum, cartile de preotie si alte carti gratis” (27).
    Sfântul Calinic a cultivat milostenia cu o osârdie rara. Ea este, pe lânga asprimea vietii, a doua virtute de capetenie a lui. Înteleptul ierarh îsi dadea seama ca, traind în lume, iubirea de Dumnezeu impune si iubirea de oameni prin fapte. El a împacat asceza, ca preocupare de desavârsire personala, cu virtutea sociala a milosteniei, dovedind ca aceasta nu închide pe om în preocupari individualiste, ci e tocmai mijlocul de omorâre a egoismului, piedica principala din calea generozitatii umane. Preocuparea de ajutorare a semenilor s-a manifestat, la Sfântul Calinic, si în forma unei activitati gospodaresti neobosite, în felul Sfântului Vasile cel Mare. E un sfânt ziditor de însemnate locasuri bisericesti, dupa cumi am aratat, si aceasta este o a treia mare virtute a sa. „Acest Sfânt Episcop si Arhiereu al Bisericii noastre Române a savârsit multe fapte mari si folositoare... a facut sapte biserici mari si trei paraclise” (28).
    Activitatea de realizari imediate a Sfântului Calinic nu a exclus viata lui de taina, trairea în Hristos, Dumnezeul nostru. Ea se boltea peste toata existenta lui. Este uimitor cum salasluiau si se armonizau în el contemplatia prezentei dumnezeiesti si privirea atenta la amanuntele vietii concrete, trezvia care urmareste gândurile cele mai subtiri ale mintii si atentia care combina si realizeaza planuri prudente de zidire, de organizare si de gospodarire. Unitatea se realiza poate datorita faptului ca cele de jos erau vazute în lumina si sub imboldul celor de sus. În armonia ratiunilor divine, Sfântul Calinic contempla schema planurilor ce avea sa le realizeze jos, iar în cele de jos surprindea razele luminii de sus (29).
    Multa lui rugaciune însotita de dragostea de Dumnezeu rasfrânta asupra semenilor îi înmuiase în asa masura inima, încît o prefacuse într-un izvor de lacrimi care îi curgeau adeseori. De multe ori gândul la Dumnezeu îi pricinuia adevarate rapiri, în cursul carora i se descopereau mari taine ale vietii ceresti si evenimente viitoare. În acele clipe era absent fata de toate cele din jurul sau, iar când îi înceta extazul îi porneau din ochi siroaie de lacrimi (30).
    „Ma minunam, spune ucenicul sau, de o asemenea viata supranaturala, ma minunam mai mult pentru ca citisem vietile tuturor Sfintilor Parinti si acum vedeam ca servesc un sfânt viu, în viata. De aceea îndrazneam de multe ori si-l întrebam câte ceva despre tainele dumnezeiesti si dânsul, ceea ce cunostea ca-mi este de folos si cât putea sa încapa în mintea mea cea slaba si întunecata, îmi descoperea, iar daca înaintam cu întrebarile mai departe, îmi zicea ca nu este acum timpul pentru asemenea întrebari?” (31).
    Pe lânga darul citirii în sufletele si în gândurile oamenilor, în Sfântul Calinic s-a salasluit si harisma dumnezeiasca a facerii de minuni. Cu puterea rugaciunilor a izbavit, la 1821, obstea calugarilor si multimea de bucuresteni, refugiati la Cernica de urgia turcilor care înconjurau manastirea si erau hotarâti sa-i omoare pe toti (32). A tamaduit o femeie stapânita de duh necurat; citind el rugaciuniile de dezlegare din slujba înmormântarii, trupul neputrezit al unui mort s-a prefacut în tarâna. Mesterul Costache care a lucrat la cladirea bisericii catedrale de la Râmnic istoriseste de asemenea cum Sfântul Calinic i-a tamaduit prin rugaciune pe fiul sau bolnav de epilepsie. De aceeasi boala a fost izbavita si fiica unui satean din comuna Muiereasca-Vâlcea, care se îmbolnavise pentru ca trecuse din greseala, alergând dupa o vita, dincolo de hotarul dintre sat si schitul Frasinei; se stie ca episcopul ascet asezase o tablita, oprind sub blestem-trecerea femeilor spre schit (33).
    Din toata fiinta Sfântului Calinic s-a raspândit ca o mireasma de crini suprafirescul. Era „cu adevarat un înger în trup, un templu al Duhului Sfânt, poarta prin care strabatea cerul pe pamânt. Asa a fost simtit si de contemporanii sai” (34). Multi si-l alesesera de duhovnic, alergând la el sa-i ajute, sa-i vindece de boli, sa le fie îndrumator cu sfatul, iar altii îl lasau executor testamentar. De mai multe ori, domnitorul Alexandru Ghica (1834-1842) si dregatorii tarii l-au rugat sa primeasca vrednicia de mitropolit al Ungrovlahiei, dar el a refuzat. Ucenicul sau, arhimandritul Anastasie Baldovin, istoriseste ca unii ar fi încercat sa-l omoare, otravindu-l. Puterea lui Dumnezeu însa l-a scapat. Aceasta înalta pretuire a determinat totusi neîncrederea unor ambitiosi necunoscuti, care au încercat în doua rânduri sa-l înlature. Dupa ce medicul îl examinase ultima data si-i spusese sa se gateasca de moarte, calugarii s-au întristat si, la îndemnul sau, cu lacrimi în ochi s-au adunat în biserica si au ales ca staret pe arhimandritul Veniamin Catulescu. Iar Cuviosul Staret Calinic sedea în chilia sa, asteptând sa-i vina moartea si rugându-se: „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, nu credeam, nici doream ca sa mor otravit”. O data a auzit o voce zicându-i: „nu vei muri de otrava, scoala-te si fii sanatos, caci nu dupa mult timp ai sa fii episcop la Râmnicu-Vâlcea, unde ai sa îndreptezi Biserica si clerul, care este în scazamânt”. si îndata cu aceasta s-a pomenit sanatos cu desavârsire ; sculându-se, s-a dus în biserica, fiindca era pe timpul când calugarii cântau rugaciunile de la Miezonoptica. Vazând ei ca se asaza sanatos în strana, s-au spaimântat, încât li se parea ca vad o naluca. Dupa terminarea rugaciunilor s-au dus cu totii la staretie si l-au întrebat ce minune este aceasta si cum s-a facut asa de repede sanatos. Iar el le-a marturisit cu de-amanuntul ceea ce s-a petrecut si toti parintii s-au minunat si au dat slava bunului si înduratului Dumnezeu, care si din morti face vii (35).
    Cu aceasta chemare apostolica, Sfântul Calinic a ajuns episcop al Râmnicului-Noului Severin la 15 septembrie 1850. El avea atunc 63 de ani si vietuise în manastirea Cernica, de care cu greu se despartea acum, aproape 43 de ani, din care 31, ca staret.
    Dupa hirotonia întru arhiereu, la 26 octombrie 1850, si dupa înmânarea gramatei de înscaunare, a urmat despartirea emotionanta de manastirea Cernica. La plecare a luat cu sine câtiva monahi ca sa-i fie de slujba în eparhie, între care au fost si fratii Orest si Anastasie Baldovin, ucenicii sai apropiati.
    Scaunul episcopiei Râmnicului, catre care e îndrepta acum noul ales, se afla la Craiova, unde se mutase în urma incendiului din primavara anului 1847, care pustiise orasul Râmnic. Sosind aici, el a cautat mai, întâi sa-si cunoasca eparhia în tot cuprinsul ei, facând dese vizite canonice. Dupa aceea încunostiinta pe domnitor de cele constatate, de greutatile pe care le aveau preotii si târcovnicii, de lipsa slujitorilor prin multe sate, unde bisericile erau închise si darapanate, de proasta stare a schiturilor, a episcopiei, de „multe fete bisericesti care sa cuvine si dupa cerere de buna voe si dupa neaparate trebuinte a le trimite la sfânta monastire de monahi, spre pocainta si mânuirea sufletelor” (36).
    Din timpul vizitei pastorale a Sfântului Calinic prin eparhie se pastreaza o relatare din 31 mai 1851, care impresioneaza pâna astazi: „Prea Sfintia Sa Parintele Episcopul Râmnicului neîncetat si cu râvna se sârguieste spre îndreptarea clerului din eparhia încredintata arhipastoriei Prea Sfintiei Sale. În zilele acestea a vizitat mai multe monastiri si biserici, între altele, monastirea Sadova, monastirea Hotarani, Brâncoveni, orasul Caracal...”.
    În toata calatoria, Prea Sfintia Sa da dovezi de acea mai desavârsita pietate, evlavie, bunatate si râvna pentru înfrumusetarea Casei Domnului si pentru întinderea moralului crestin si a bunei-credinte.
    „Vazându-i cineva simplitatea îmbracamintei, înfrânarea cea desavârsita, exactitatea întru împlinirea datoriilor cerute de la o persoana bisericeasca, departarea de tot luxul, pompele de afara si buna primire catre toti, se stramuta cu mintea în cel dintâi secol al crestinismului, când pastorii erau model de simplitate si de fapte bune”.
    „Episcopul de Râmnic nu si-a schimbat felul vietii, ce petrecea aflându-se în manastirea Cernica. Aceeasi, înfrânare, aceleasi rugaciuni de toate zilele (fie cât de ostenit), aceeasi simplitate în haine si în toate ale traiului. Nu voia a fi însotit decât de oameni neaparat trebuinciosi. Daca din preoti, porniti de evlavie si dragoste catre pastorul lor, îi ieseau înainte si vreau sa-l însoteasca, le zicea „întoarceti-va înapoi; eu nu cer de la preoti sa ma însoteasca calari, ci sa-si cunoasca bine datoria slujbei si sa îngrijeasca de biserica încredintata lor”.
    „Tot ce s-a schimbat într-însul este ca la viata aspra monahiceasca din copilarie s-a mai adaogat ostenelile unei întinse eparhii care era cea mai întrebuintata de un asemenea pastor" (37).
    A rânduit noi protopopi si le-a dat instructiuni si învataturi referitoare la atributiile si la raspunderea lor.
    La 15 decembrie 1850, îndata dupa ce sosise la Craiova, Sfântul Calinic cere Departamentului bisericesc sa înfiinteze scoli pe la protopopii pentru cântareti si paracliseri, care nu cunosteau slujbele bisericesti si nici „tonisirea glasurilor asupra cântarii”. Departamentul si Eforia i-au refuzat cererea, dar neobositul pastor s-a adresat direct domnitorului, care a decis aprobarea „de câte o scoala pe lânga fiecare protopopie” (38).
    La Râmnic exista un seminar teologic din 1837, care, în urma focului amintit, s-a mutat la Craiova, o data cu episcopia, fiind instalat la manastirea Bucovatul Nou. La înscaunarea sa, Sfântul Calinic a luat masurile de redeschidere a seminarului si a dispus numarul elevilor la 40.
    Neobositul ierarh a început refacerea catedralei episcopiei din Râmnic în 1852; cu ajutorul material primit din partea domnitorului Barbu stirbei, cladirea a fost terminata în 1856. Concomitent s-au refacut si cladirile seminarului, executate dupa planurile si indicatiile alesului ierarh. Pictura catedralei râmnicene, împreuna cu 24 icoane praznicare, a fost executata de renumitul pictor Gh. Tattarescu (39).
    În acelasi timp deschisese santiere si pentru repararea metocurilor episcopiei. O realizare a marelui episcop-ascet - sub aspect material si spiritual - o constituie schitul Frasinei. La 27 august 1860 e numit staret aici ieromonahul Serafim, caruia îi dadea povatuiri „sa se poarte pe sine bine si cu cucerie, potrivit cu podvigul sau si cu postul ce i se încredinteaza”, sa tina „orânduiala slujbelor bisericesti dupa toata cuviinta..., sa poarte grija cu neadormita priveghere despre cârmuirea averii (manastirii)..., sa se poarte cu dragoste si blândete catre ceilalti parinti si frati ce sa vor aduna, spre vietuire, într-acel schit, mângâindu-i cu dare de cele trebuincioase dupa starea schitului... si sa aiba a sa împartasi cu totii deopotriva ca un lucru ce sa socoteste pe obrazul tuturor de obste, fiind o singura masa în fiinta cuviosii sale ca un mai mare povatuitor între dânsii” (40).
    Schitul Frasinei, ctitorit în 1763 si vaduvit de „cuvioasa petrecere a monahilor”, de la sfârsitul veacului al XVIII-lea si pâna pe la 1845, a fost înzestrat de Sfântul Calinic cu o biserica noua, având hramul Adormirea Maicii Domnului, cu chilii în jur si cu clopotnita (41). În el se respecta pravila vietuirii atonite si a fost singurul asezamânt manastiresc din tara exceptat de la secularizarea din 1863, cu aprobarea speciala pe care i-a acordat-o domnitorul Al. I. Cuza.
    Pentru ca bisericile sa aiba cartile necesare de cult si în scopul pregatirii clerului, Sfântul Calinic a înfiintat cu mijloace proprii „Tipografia Kallinik Râmnik”, cu „teascuri cu anevointa, nefiind tipografie cu masina” (42). În 1861, protosinghelul Orest a fost trimis de catre Sfântul Calinic la Sibiu, ca sa cumpere cele de trebuinta tipografiei si, cu acest prilej, l-a recomandat episcopului Andrei saguna, caruia îi trimitea ca dar „o sfânta cruciulita de corn de inorog si o panocamilafca de ale noastre, în semn de iubire”.
    Tipografia a început sa lucreze din 1861, când au aparut: Aghiazmatarul, Datoriile preotilor, Slujba sfintei Învieri din Dumineca Pastilor, Manualul de pravila bisericeasca si Tipicul bisericesc. Dupa un an apar Mineiele, marea lucrare a epocii. Mai târziu se vor tipari, între altele: Cartea foarte folositoare de suflet, ed. a II-a, Evanghelia, Octoihul, Învatatura catre preoti si diaconi, Liturghierul, Acatistierul si Învatatura pentru duhovnici.
    Prin înfiintarea tipografiei la Râmnic si prin imprimarea atâtor carti, Sfântul Calinic a reînviat trecutul de glorie culturala si artistica a înaintasilor sai, episcopii Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie si Filaret. Marinimia sa a fost înca si mai mare. La 26 ianuarie 1867, luminatul episcop a donat tipografia sa Consiliului municipal al orasului Râmnicu-Vâlcea. cu tot inventarul ei si cu toate cartile pe care le avea în depozit. Pe lânga dorinta ca si în viitor ea sa poarte „acelasi titlu de Kallinik Râmnik” se mai prevedea ca jumatate din venituri sa se întrebuinteze pentru sustinerea scolilor orasului si a tinerilor studenti lipsiti de mijloace, atât din învatamântul laic cât si din cel bisericesc. Cealalta jumatate era destinata înzestrarii schitului Frasinei (43).
    Dragostea de carte, setea de a citi mereu, ca si dorul lui nesecat de rugaciune, de munca si de slujire a semenilor l-au urmarit pe Sfântul Calinic toata viata. Comoara cartii a fost singura lui comoara îndragita pe pamânt. „Den acea vreme pana la apropierea mea de moarte, nu am adunat pentru mine averi sau miselii, ci numai sfinte carti" (44). Alesul Domnului a iubit cartea si cultura cu rolul ei de înnobilare a mintii si a inimii omului. De aceea a început sa imprime unele lucrari precum Rânduiala tunderii chipului monahicesc (1842), Pravoslavnica marturisire (1859) etc, cu mult înainte de a avea propria sa tipografie. De asemenea s-a straduit cât mai mult sa înzestreze biblioteca manastirii Cernica în care s-a nevoit cu cartile importante ale epocii. Multe dintre ele poarta pâna astazi autograful: „Din cartile sfintei manastiri Cernica este, sa nu se înstraineze. Calinic arhim. Cernichii" sau : „este a Cernichii, sa nu se înstraineze. Calinic arhim. Cernichii”. Chiar catalogul bibliotecii a fost redactat de el sau „sub supravegherea sa” (45).
    A pretuit si a ajutat pe oamenii de carte, cum a fost învatatul calugar Naum Râmniceanu, caruia i-a ocrotit batrânetile si i-a înlesnit munca lui carturareasca în Cernica, în vremea staretiei sale (46).
    Atunci când timpul i-a îngaduit, Sfântul Calinic a cautat sa tina în mâna nu numai cartea, ci si pana de scriitor. De aceea el ne-a lasat un poem religios în versuri, plin de evlavie, care începe: „stiu începutul meu ca are sfârsit si eu vietuiesc ca un fara de sfârsit” (47). A mai scris: Însemnari cu privire la Revolutia din 1821 (48), o Aratare pe scurt pentru Cernica (49), doua mici îndreptare duhovnicesti: Despre cum trebuie sa petrecem în casa lui Dumnezeu, Rânduiala sfintirii pâinii de obste (50), Pravila manastireasca (51) si Pastorala tiparita în 1863.
    Pravila manastireasca, fixata de Sfântul Calinic, dupa care s-a condus obstea Cernicai în cei aproape 32 de ani ai staretiei sale si poate si aceea de la Frasineii-Vâlcii, cuprinde 37 de capitole (52). În ele se enumera îndatoririle monahilor: pazirea pravilei, participarea „fara lipsa” la slujba celor sapte laude, ascultarea, masa de obste, buna orânduiala în manastire, smerenia, taierea voii, tacerea buzelor, „Rugaciunea lui Iisus” neîncetat în gura, în minte si în inima, umblatul linistit, postul smerit, mâncarea fara de carne, interzicerea primirii persoanelor straine în chilie („fie macar muma-sa, sau sora-sa, sau frate-sau”), oprirea vorbirii desarte în biserica, pastrarea cu grija a cartilor stranei si ale bibliotecii si altele, care urmareau calauzirea râvnitorilor dupa chipul îngeresc „pe calea anevoioasa a desavârsirii” (53).
    Pentru preotii de mir a reeditat, cu putine modificari, editia a doua a Pravilei mitropolitului Nifon din 1854, pe care a tiparit-o când era episcop al Râmnicului, ca acestia sa cunoasca bine „râduielile privitoare la Taina Nuntii” si permanent „sa aiba un conducator necesar misiei lor, care sa le arate legile, atât bisericesti cât si politicesti” (54). La hirotesia în duhovnic, preotul primea Gramata de duhovnicie în care i se arata marea raspundere a Tainei Marturisirii, pe care sa o savârseasca întotdeauna „cu mare luare-aminte si cu frica de Dumnezeu, fara lene”, sa se pazeasca „fara prihana, pe cât va fi cu putinta”, si patimile sa nu-l biruiasca, sau sa arate „pacatele cuiva si de cei ce sa îi spovedesc, caci deosebit ca vei fi urât si lepadat de la fata Domnului, dar si pravilele hotarasc înfricosata pedeapsa unor duhovnici ca acestora netematori de Dumnezeu. Sa nu ceri nimica pentru aceasta taina...”, „sa te rogi lui Dumnezeu sa-ti lumineze mintea ca sa poti povatui pe crestini la calea mântuirii, care duce la împaratia cerurilor” (55).
    Activitatea pastorala a preotului este legata în conceptia luminatului ierarh, de activitatea sa cultural-sociala si patriotica în mijlocul enoriasilor. Citam un fragment din Pastorala tiparita în 1863: „Datori suntem dar, sa nu crutam nici un interes particular pentru binele obstesc care este si al fiecaruia în parte. Când fratii nostri cei de o credinta si de sânge... ne cer ajutor, când patria, care se compune den fratii nostri, ne cere jertva noastra, datori suntem a o da. Dumnezeu a poruncit: nimeni n-are mai mare dragoste alta, decât a-si pune sufletul sau pentru prietenii sai; neamul si patria, se întelege, a zis Însusi Mântuitorul Hristos.
    „Duhovnicestilor fii si frati preoti! A învata pe oameni sa se iubeasca între dânsii, sa-si iubeasca patria, sa jertveasca orice interes pentru fericirea ei viitoare, care este pentru voi si cornii vostri, este datoria noastra, sau mai bine sa zic a voastra. A voastra zic, pentru ca traiti în popor, voi sunteti sufletul sotietatii, voi primiti pre om din pântecele maicii sale si calatoriti împreuna pe calea acestii vieti spinoase pâna îi duceti în sânul pamântului, care este maica noastra tuturor” (56).
    Tot în sprijinul activitatii pastorale a slujitorilor altarelor vin si tipariturile: Cartea foarte folositoarei de suflet si Învatatura catre preoti si diaconi. Grija pentru instruirea si formarea clerului în scopul ridicarii vietii spirituale a credinciosilor constituie, asadar un alt aspect al sfinteniei marelui episcop al Râmnicului.
    Înainte de a îndruma pe preoti si pastoriti, Sfântul Calinic a dat el însusi dovada prin fapte de un înalt si pilduitor patriotism, ca unul care si-a închinat viata atât Bisericii cât si patriei. Ca membru al Divanului ad-hoc si ca partizan al Unirii Principatelor, el a dispus sa se faca rugaciuni în toata eparhia sa si a chemat printr-o pastorala speciala pentru împlinirea acestui ideal de veacuri al natiunii: „Religia ortodoxa fu pastrata cu sângele parintilor nostri; românii îsi varsara sângele pentru credinta lui Christos, pentru latirea adevarului Evangheliei, care a fost si este mântuirea patriei noastre”.
    „Astazi Dumnezeu, prin tainele Sale cele nepatrunse, chiama pe români ca sa-si ceara pe cale legiuita coroana luptelor si a sângelui varsat pentru cruce, pentru apararea Patriei, a bisericilor si a manastirilor noastre, de a nu se întemeia, pe sfintele altare, biserici de alta credinta...
    „Poporul român n-are decât sa ceara pe cale legiuita; viata politica si nationala, fagaduita crestinilor prin glasul Evangheliei; si spre a cere viata, trebuie a se uni într-un cuget si vointa” (57).
    Comitetul unionist din Craiova elogia atitudinea si activitatea Sfântului Calinic printr-o scrisoare: „...cartea nemuririi va înscrie si numele sau între unsii si alesii Domnului, între pastorii cei adevarati, cari se pun pentru turma lor, între aceia pentru care Evanghelia zice: „Cel ce va face si va învata, acela mare se va chema în împaratia cerului” (58).
    si cu alt prilej, luminatul patriot încunostinta pe reprezentantii conducerii de stat ca „nu am încetat si nu încetez a ruga pe milostivul Dumnezeu, atât (eu) însumi cât si toate bisericile din eparhia noastra, ca sa-si savârseasca aceasta mila a Sa, pentru împreunarea într-un singur stat a Moldo-României si subt un singur guvern, dupa cum se cuprinde în cele patru punturi ale programului national, ca unii se suntem uniti în credinta cea catre Dumnezeu, drepti slavitori, fii ai Bisericii Rasaritului, de aceeasi limba si acelasi neam...(59).
    Tot asa, pentru ceea ce reprezenta Sfântul Calinic în vremea pastoriei sale, „pentru chiriarhii Bisericii Române îl aveau si-l stimau ca pre un om extraordinar, ca pre un sfânt” (60).
    Patriarhul Chirii al Ierusalimului îi scria la 4 decembrie 1850 ca, chiar înainte de alegerea în scaunul de la Râmnic „la noi a fost laudata faima multelor voastre virtuti, prin care ati adus la vietuirea cea întocmai cu îngerii obstea cea sfânta de la Cernica” si admira „harurile Duhului cele revarsate din belsug asupra voastra, multumind lui Dumnezeu ca si în timpurile noastre nu au lipsit marii învatatori si luptatori asemenea marilor îndrumatori de asezari monahale”(61).
    Domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl aprecia si-l iubea: „Episcopul Râmnicului, Calinic este adevaratul si sfântul calugar al lui Dumnezeu si ca el altul nu mai este în toata lumea” (62).
    tarul Rusiei, Nicolae I, stimându-l de asemenea, i-a acordat în ianuarie 1854 „crucea Sfântul Vladimir clasu al 3-lea” (63).
    Anii batrânetii însa începusera sa-i bata pe umeri. De aceea, la 18 septembrie 1857, si-a scris diata, pe care a refacut-o în mai multe rânduri, fondul ramânând acelasi64. Ea ilustreaza un minunat profil spiritual de sfânt român: „...Eu smeritul Arhiereu Kallinik Episcopu allu Eparhii Râmnicu Noului Severin, aflându-ma în vârsta trecuta peste saptezeci de ani si auzind glasul Domnului meu Iisus Hristos ce zice în Sfânta Evanghelie, fiti gata ca în ce ceas nu gânditi Fiul Omului va veni, adica Domnul, ca nu viind fara de veste sa va afle dormind. Pe acest glas al Domnului auzindu-l si temându-ma, înca si de neputinte fiind coprins si din zi în zi cu trupul slabind, si asteptând în toata vremea acel ceas al mortii zis de Domnul, si dupa putere gatindu-ma de iesire dintr-aceasta viata, cu toate ca sunt coprins de lenevie, si trândavie si de alte multe patimi, dar nu m-am desnadajduit de mila Domnului meu Iisus Hristos care au venit în lume sa mântuiasca pre cei pacatosi, dintre care cel dintâi sunt eu.
    „Am socotit ca, cu aceasta smerita a mea scrisoare, sa fac fiescaruea cunoscut ca cei ce dupa sfârsitul meu vor voi sa cerce averile mele, ca sa nu se osteneasca în zadar, nici sa cerce pe cei ce mi-au slujit mie pentru Dumnezeu ca sa afle comoara mea sau bogatia chilii mele care o am adunata din tineretele mele, pentru ca de când am luat sfântul chip monahicesc în Sfânta Monastire Cernica, la 19 ani ai vârstei mele, si m-am fagaduit lui Dumnezeu ca sa aiba saracia cea de buna voie. Den acea vreme, pâna la apropierea mea de moarte, nu am adunat pentru mine averi sau miselii, ci numai sfinte carti, iar aur sau argint nu am adunat nicidecum, nici am voit sa aib haine de prisos, nici alte lucruri, ci numai singure cele de nevoe ale trupului. Numai de aceste m-am grijit ca necastigarea si saracia cea monahiceasca cu duhul si cu singuru lucru sa o pazesc si fiind toata nadejdea numai la mila lui Dumnezeu care nici o data nu m-au lasat.
    „Pentru ca (si) am fost arhimandrit si staret la Sfânta Monastire Cernica darurile ce mi se da de la facatori de bine precum si veniturile manastirii le-am cheltuit la ale mele si la ale manastirii trebuinte.
    „Asemenea si cât am fost Episcop al acestii Eparhii nu am adunat aur si argint ce de la dregatori mi se da, ci le-am cheltuit si pe acestea la ale mele, la ale casii si la ale altor sarmani care au avut trebuinta, dupa cum Dumnezu mi-au poruncit le-am împartit.
    „Drept aceea, ca sa nu sa osteneasca dupa moartea cercetând sau iscodind orice feliu de avutie a chilii mele fiind ca nici de îngropare, nici de pomenire nu las ceva, ca saracia cea calugareasca mai mult la sfârsit sa se arate lui Dumnezeu, pentru ca (eu) cred ca mai primit îi va fi Fiului lui Dumnezeu de a nu ar ramânea dupa moartea mea nici un ban, decât ca (atunci) când s-ar împarti multa strânsoare dupa moartea mea. si daca nu ar voi nimeni ca pa mine cel asa de sarac sa-mi dea ticalosul meu trup obicinuitei îngropari, apoi ma rog acelor care îsi aduc aminte de moartea sa sa îmi târasca pacatosul meu trup la o biserica saraca si acolo între alte trupuri sa-l îngroape pe el. Iar daca voirea stapânitorilor ar porunci ca dupa moartea mea sa ma îngroape dupa obicei, apoi ma rog iubitorilor de Hristos, fiindu-mi sfârsitul în Valahia mare, sa ma îngroape în Sfânta Monastire Cernica, lânga biserica Schimbarii la Fata cea de noi zidita, de-a dreapta parte. Iar fiindu-mi sfârsitul în Valahia mica, în Eparhia Râmnicu Nou Severin, sa ma îngroape în tinda bisericii a Sfântului Erarh Nicolae, cea de nou zidita de noi, în unghiul tindei cei de-a dreapta parte, ca cei ce vor vedea mormântul meu sa-si aduca aminte de dragostea noastra, ca sa nu ne uite la sfintele rugaciuni, când se vor ruga catre Domnul.
    „Deci cei ce vor voi ca fara de bani sa pomeneasca pacatosul meu suflet întru rugaciunile sale catre Dumnezeu, unii ca aceia si singuri sa fie pomeniti întru împaratia lui Dumnezeu. Iar cei ce vor avea trebuinta de plata, apoi ma rog sa nu ma pomeneasca pe mine saracul, cel ce nimica nu am lasat de pomenire. Iar Dumnezeu sa fie tuturor milostiv si mie pacatosul în veci, amin!
    „Aceasta este diata mea, aceasta este duhovniceasca mea scriere, întru acest chip este înstiintare de averea mea, iar daca necrezând înstiintarea aceasta si vor începe a iscodi, cautând aur sau argint, macar desi mult s-ar osteni, nimic nu va afla si îi va judeca pe ei Dumnezeu. Amin!
    „Aceasta Diata s-a scris în Sfânta Arhiepiscopie Râmnicu Nou Severin, în Casa arhiereasca, în anul 1866, asemanat cu cea din anul 1857, septembrie 18, scrisa cu chiar mâna si iscalitura noastra.
    KALLINIKU RÂMNIKU
    anul 1867, mai 16,Episcopia Râmnicu» (65)
    Testamentul Sfântului Calinic îi oglindeste întreaga viata ca o sfânta daruire în smerenie, întru dragostea lui Dumnezeu si a semenilor. Suferintele de stomac, de când fusese otravit, ca si durerile de cap pe care le-a avut toata viata sa, îi coplesira batrânetele. Fara sa primeasca aprobarea retragerii din înalta functie, pe care a cerut-o, Sfântul Calinic a plecat din Râmnic si a lasat la conducerea eparhiei, în calitate de „vremelnicesc însarcinat cu cautarea trebilor eparhii sfintii Episcopii a Râmnicului”, pe arhimandritul Grigorie (66), caruia îi încredintase si diata sa.
    La 24 mai 1867 se afla din nou la Cernica, de care ramasese legat sufleteste tot timpul si pe care nu o va mai parasi niciodata. Din respect pentru Sfântul Calinic, guvernul i-a primit acest „paretesis” si el a ramas pâna la sfârsitul zilelor sale tot în vrednicia de episcop titular al Râmnicului, purtând, prin corespondenta cu arhimandritul Grigorie, grija si conducerea efectiva a eparhiei (67).
    În acele zile, ne spune ucenicul sau; biograf, arhimandritul Anastasie Baldovin, „m-am dus în capitala si am spus mitropolitului Nifon ca s-a apropiat trecerea episcopului din aceasta viata; dupa aceasta mitropolitul Nifon a venit singur la Cernica si l-am introdus la Prea Sfintia Sa. si când a iesit Nifon din casa Prea Sfintiei Sale, era asa de vesel si luminat la chip, încât nu l-am vazut în viata mea. Dupa plecarea mitropolitului, dupa obicei, am intrat la Prea Sfintia Sa si mi-a spus: „Fatul meu, Nifon mi-a spus totul si cred ca este speranta de mântuirea lui”; adaogându-mi: „Sa stii ca la sapte ani, când ma va dezgropa pe mine, va intra Nifon, mitropolitul în mormânt”, care s-a împlinit întocmai” (68).
    stiindu-si sfârsitul apropiat, în joia cea mare, 28 martie 1868, Sfântul Calinic a chemat sapte preoti si i-au slujit Sfântul Maslu, iar în ziua de Pasti i-a „slujit un preot în paraclisul chiliei sale unde sedea si s-a împartasit cu Sfintele Taine”. A purtat apoi mai multe „convorbiri duhovnicesti” cu staretul Cernicai, stefan. În zorii zilei de joi, 11 aprilie, dupa ce un preot îi citise utrenia, consemneaza de asemenea biograful amintit, „când s-au împlinit cele 14 zile, s-a facut sanatos definitiv si s-a sculat, si s-a îmbracat cu hainele de îngropare, pentru ca toate celelalte le daduse toate de pomana; s-a spalat singur pe fata, s-a pieptanat si ne-a binecuvântat pe toti câti eram în casa si, cum sta, pe picioare, s-a rezemat pe pieptul calugarului Ghermano, zicând: „Sa ne vedem în fericirea de pe cealalta lume”; suflând de trei ori din sfintele sale buze a ramas rezimat pe pieptul parintelui Ghermano; si, dupa ce l-am îmbracat cu vesmintele ce-mi ordonase, l-am pus pe scaun cu cârja si cu Evanghelia pe brat si astfel a stat mai multe zile (în biserica Sfântului Nicolae), pâna a venit Mitropolitul, Episcopii si mai multi Arhierei si Egumeni de la mai multe Manastiri” (69).
    Slujba înmormântarii a avut loc sâmbata, 13 aprilie 1868. Comunicatul oficial publicat cu acest prilej relateaza: „Oficiul funebru fu facut de Eminenta Sa Mitropolitul Primat al României (Nifon), încongiurat de parintele episcop de Roman (Atanasie Stoenescu), cinci prea sfintiti arhierei, mai multi arhimandriti si stareti de manastiri si a unui numeros cler, atât laic cât si monahal. La aceasta ceremonie funebra a asistat un foarte numeros public ce de dimineata venise din capitala la monastire, toti împiegatii Ministerului Cultelor, monahiile si monahii din manastirile învecinate cu Cernica” (70). Dupa cuvântarea funebra a profesorului Veniamin Catulescu, patru arhimandriti au purtat jetul cu ramasitele pamântesti ale smeritului ierarh, care au fost îngropate în biserica Sfântul Gheorghe.
    Pentru curatia vietii sale, care a facut din el un vas ales al lui Dumnezeu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotarât sa fie trecut în ceata sfintilor. Festivitatile pentru proclamarea solemna a canonizarii sale s-au desfasurat tot la manastirea Cernica în zilele de 21 si 23 octombrie 1955 (71). I s-au deshumat atunci osemintele si au fost asezate într-o racla pastrata în biserica. Praznuirea a fost fixata la 11 aprilie, ziua adormirii sale în Domnul. Cu acelasi prilej, i s-au alcatuit slujbele de pomenire, i s-a publicat viata pe întelesul tuturor, stabilindu-se si felul zugravirii chipului sau. (sus)